Când cafenele întunecate ale Parisului întâlnesc Bucureștiul trist și sumbru

Finalul de secol a fost mereu o cotitură în gândirea oamenilor. Finalul aduce mereu un început așa că 1857 a reprezentat momentul de glorie al liricii moderniste franceze la București. Pentru puținele dăți din istoria literaturii noastre am reușit să ne sincronizăm cu Occidentul. De fapt, mișcarea numită Simbolism a reprezentat momentul de modernizare în lirica vremii. Maiorescu miza pe forme autohtone și respingea împrumutarea de forme. Însă tocmai acest împrumut a adus tenebroasele cafenele pariziene la București.

Tudor Arghezi este unul dintre participanți la cenaclurile ținute de Alexandru Macedonski. De fapt, acești doi autori au o poveste cam asemănătoare. Căutarea identității este o problemă ce îi preocupa pe oameni de la începutul existenței lor. 

De aceea, vom păși într-o poezie mai ciudată și adesea criticată pentru lipsa de sens, poezia modernistă. Însă ne vom axa pe cazul Arghezi, iar corelarea lui cu estetica lui Baudelaire este o obligație. 

La final, sper că va fi mai clar paradoxul liricii românești din descrierea lui Maiorescu. Poate nu, dar măcar vom avea un punct de plecare.

Teme moderniste vs. Poezia de natură arghezi vs baudelaire

Modernismul a apărut prin Decadentism, o etapă intermediară între Romantism și Simbolism. De fapt, modernitatea este caracterizată în Structura Liricii Moderne printr-o exacerbare a categoriilor negative ale Romantismului. 

Există un paradox romantic: existența unui decor natural alături de kitsch, existența iubitelor angelice alături de bărbați demonici sau paradoxul fatal man vs. fatal woman. De aceea, Decadentismul dă multe bătăi de cap exegeților domeniului. Există teoria pe care am enunțat-o, dar posibilitatea argumentată ca acest curent mai sus numit să fie doar un curent separat, cu o durată scurtă de viață.

Pentru că ambele curente, Decadentismul și Simbolismul, sunt curente moderniste, ne vom lega simplu de mișcarea de modernizare în ansamblu.

De aceea, observăm că trăsăturile comune în modernism sunt:

• Cultivarea grotescului, artificialului și maladivului.
• Absența impulsului vital sau găsirea unei vitalității în moarte.
• Sinestezia și metafora sunt preferate.
• Nu se mai bazează pe suprasaturare textului cu tropi, ci crearea de imagini cît mai puternice.
• Nu mai este vorba despre primatul rațiunii, ci al simțirii.
• Tot ce este vechi, a fost înlocuit sau reconfigurat.

Ne vom opri la aceste trăsături și la relația ciudată între Fleur du mal și Flori de mucigai.

Fleur du mal vs Flori de mucigai– Tudor arghezi

Florile răului\Fleur du mal este o creație lirică a lui Charles Baudelaire. Această colecție a căzut și în mâinile lui Tudor Arghezi. Imitație sau reconfigurare?

Ei bine, nici una. Flori de mucigai este inspirată de estetica lui Baudelaire. Însă există elemente autohtone. Haideți să cităm și să observăm:

Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,

Pe întuneric, în singurătate,

Cu puterile neajutate

Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul

Care au lucrat împrejurul

Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.

Sunt stihuri fără an,

Stihuri de groapă,

De sete de apă

Şi de foame de scrum,

Stihurile de acum.

Când mi s-a tocit unghia îngerească

Am lăsat-o să crească

Şi nu mi-a crescut –

Sau nu o mai am cunoscut.(Tudor Arghezi)

Vii din înalte ceruri sau ieşi din adâncime,

O,Frumuseţe?Reaua şi buna ta privire

Împrăştie de-a valma şi fericiri şi crime,

De aceea tu cu vinul te potriveşti la fire.

În ochii tăi stau zorii cu serile-mpreună;

Sărutul tău e-o vrajă şi-o amforă ţi-i gura;

Şi când reverşi miresme de-amurguri cu furtună

Se face laş eroul,vitează stârpitura.

Răsari din hăul negru?Cobori din lumi stelare?

Destinul ca un câine de poala ta se ţine;

Şi bucurii şi chinuri tu semeni la-ntâmplare;

Stăpână eşti şi nimeni nu e stăpân pe tine;( Charles Baudelaire)

Observăm clar diferența de adresare. În opera lui Arghezi, florile răului sunt telurice, umane și nu au epuizat o speranță spre o absolvire divină. Eul liric oscilează între credință (Când mi s-a tocit unghia îngerească\Am lăsat-o să crească) și deznădejde (Şi nu mi-a crescut -\Sau nu o mai am cunoscut.). Unghia, tencuiala, cadrul descris amintește de o închisoare. 

Baudelaire vede infinitul și frumosul raportat la superior, nu la divin sau teluric. El are referii la entități sfinte, dar nu în registrul autorului român. Deja simțim o conștiință aparținând altui veac citind comparativ cele două poeme. Începutul autorului francez arată lipsa de raportare la Dumnezeu. În schimb, există o raportare la o instanță superioară, nenumită concret (Vii din înalte ceruri sau ieşi din adâncime,\O,Frumuseţe?) care  are doar atribuțiile unui zeu, dar nu cere nimic în schimb.

Știm că în spațiul francez, Iluminismul a schimbat radical concepția despre Dumnezeu. Însă în spațiul românesc acest lucru nu s-a petrecut. În continuare, viziunea asupra divinului este stâlpul credințelor arhaice încă existente în literatura de până în 1970.

Creațiile lui Arghezi conțin referiri la o lume guvernată de speranță și moarte. La Baudelaire vedem o lume guvernată de întuneric, dar moartea nu apare așa acută. Ne punem întrebarea legitimă: Cum au ajuns tenebrele Parisului la București?

Istoric vorbind, România a fost influențată direct de Franța datorită instabilității din zonă. În anumite etape, aceste populații s-au ajutat militar și politic. Însă estetica urâtului promovată de Baudelaire în Fleur du mal nu este copiată de Arghezi în Flori de mucigai. 

Conform articolului din Observatorul Cultural, 2018:

Pe terenul poeziei sale cu subiect religios, Arghezi se va apropia de tectonica de profunzime a liricii baudelairiene. Hugo Friedrich descoperea în această lirică prezenţa unui principiu al disonanţei, considerat drept una dintre particularităţile esenţiale ale poeziei moderne. La Baudelaire disonanţa funcţionează la nivelul eului poetic, care e un „homo duplex“ (L’Héautontimorouménos) prins între  „aspiraţia spre idealitate“ şi tentaţia satanismului, şi nu-şi poate satisface setea de ideal decît după ce-şi satisface polul satanic. Idealitatea spre care ego-ul baudelairianse avînta într-o mişcare ascensională, fără o ţintă precisă (Élévation), nu mai este Dumnezeul personal al teologiei creştine, ci o abstracţiune care deconcertează prin lipsa sa de con­ţinut; satanismul nu se mai identifică, la rîndul său, cu rebeliunea metafizică a romanticilor; el implică (arăta tot Hugo Friedrich) potenţarea răului animal prin răul creat de inteligenţă, identificîndu-se finalmente cu o „estetică“ a răului (Les Bijoux, A Celle qui est trop gaie).

De aceea, lansez următoarele observații bazate pe cele 2 poeme:

• Grotescul predomină în ambele creații, dar unul este generat de căutarea unui adevăr prea înalt, iar altul de căutarea unei arte prea înalte.
• Divinitatea la Arghezi este o creație cu mai mare profunzime decât interogația unei divinități din textul lui Baudelaire.
• Impulsul vital este mai prezent în Fleur du mal.
• Fiecare autor a redat climatul epocii din țara lui. Din păcate, Franța trecuse deja prin transformări spirituale și morale inexistente la noi.

Concluzie

Estetica modernistă practicată de români nu se aseamănă cu Occidentul evoluat spiritual. Cert este că tragedia modernă pe care ei au trăit-o prin Revoluția Franceză nu poate fi egalată de revoltele autohtone. Însă condițiile de viață au fost mereu mai aspre pentru scriitorii noștrii. În timp ce în Franța puteai publica, dacă dețineți o condiție medie sau superioară puteai publica. În România, majoritatea autorilor nu puteau să-și permită luxul de a trăi ca Rimbaud ce visa să se îmbogățească.

Târgul francez nu egalează Bacăul românesc în intensitatea suferinței prezentate. Lumea se dezagreghează și acolo și aici, dar aici se simte mai sever. La fel cum Arghezi și Baudelaire sunt discutați drept pereche poetică, Bacovia va putea fi alăturat de Poe. Noi vom lăsa acest articol la nivel de ipoteză și vom reveni asupra temei cu prima ocazie.